Neîndestulător comentat, poemul lui Ion Caraion tinde să ocupe, fără să întrebe pe cineva, cu ori fără consimțământul care ne aparține, locul pe care-l merită. În firea să cea mai adâncă pulsează un amar trufie, însă și o stranie, îndârjită, vigoare (în război cu oboseala ori născută din dânsa), care-i dictează să procedeze așa și nu altfel. Suprafață sa doar atât de abruptă, nesimetrică, tăioasă și disprețuitoare e făcută mai curând să respingă, decât, după normele obișnuite ale confortului sentimental, să atragă și, să ademenească. Însă exterioritatea de atâtea ori rebarabativă ascunde un miez contrariant, o sensibilitate mult prea vie. Structural, prezenta poezie e tensionată și de o anumită sensibilitate de a fi în contratimp, o sensibilitate înnăscută, care o face să meargă contra modei, să șocheze și să displacă.