[ No Description ]
„Adrian Păunescu scrie proză cu degetele arse de miracolul poeziei, și de aici succesul tulburător, care, în loc să mântuie, înspăimântă, obligă și rătăcește. Poet al fluențelor de liliac în gârle de piatră rară, al brumelor de bronz, al căderii în rănile dorului și în hohote de chihlimbar, grav despicat de neiertare și de răzvrătire, Adrian Păunescu intră în hotarele prozei prin vijelia reportajului. (...) Puțin îi pasă dacă lumea îl aplaudă sau îl înjură, el vrea să răstoarne și să clădească, și n-are timp să căpieze stând într-un picior, viața e scurtă și, dacă nu vrea să se îndrepte prin cântec (și nu vrea), trebuie rezidită din mers și învățată să cânte. Reportajul lui Păunescu e, înainte de toate, unul de atitudine, adevărul sare din pagină ca miezul dintr-o ceapă zdrobită cu pumnul (...), fulgerul, aparent liric și aparent hrănit de curcubeie, e un arc al îndoielii, un cârlig veninos umblând prin crăpăturile pământului, strigătul doare, suspinul are ghimpi în creștet, gerul frige, apăsarea îngheață.
Durabila forță a reporterului Adrian Păunescu vine de acolo că el n-are chef, în nici o pagină, să fie râu de băut în șapte linguri, ci numai fluviu azvârlindu-se în mare, cu toate aluviunile și războaiele sufletului.“